Arhivele lunare: Ianuarie 2011

Păzea

Standard

N-am mai intrat de mult pe hi5, da’ şi când am intrat retina mea a avut de suferit. Păzea că chizdili de 14 ani îşi arată ţâţili. Probabil am o slăbiciune pentru scânduri, că prea mi s-a făcut rău. De ce să vrei să arăţi ce nu ai? Şi mai ales… de ce să îţi editezi în photoshop ce nu ai? Penibilităţi plate şi cu mustaţă. Trist, foarte trist.

„PULA CALULUI” sau „MÂZGĂ DE CAPRĂ”

Standard

Doar din curiozitate, aţi observat cum un articol cu un titlu mare şi obscen atrage cititorul?
Oricât ar fi de cult şi de citit şi de manierat, n-o să citească el din prima articolul ăla cu „Teoria relativităţii„. O să se ducă tot la articolul în care X îşi bagă pula-n lume, Y fute, Z vorbeşte despre pizde ş.a.m.d. Sau chiar articolele alea despre fumat, iarbă, sloboz, mâzgă, căcat, floci… toate scârboşeniile astea atrag lumea. La început cu un ochi critic, mai apoi cu amândoi, şi într-un final critic de tot, ajung să citească articolul cap – coadă şi după să-şi frece mintea 5 minute pentru un comentariu în care nu sunt de acord cu nimic din ce ai scris, dar totuşi au citit şi mai lasă şi comentariul respectiv pentru că ei sunt destepţi şi tu prost. Alţii, dimpotrivă, citesc cu foarte mare plăcere. Până la urmă cui îi pasă cu adevărat de bunul samaritean care a participat la anumite de acte de caritate? Toţi, dar toţi, trebuie să citească articolul despre cum ăla a rupt-o pe „tipa aia bună” aseară, sau despre cum un frustrat s-a enervat şi şi-a băgat pula-n lume că a pierdut la counter. Până şi-n televiziune… cine se mai uită în ziua de azi la Discovery [foarte puţini]? Mai ales ăia de vârstă a 3-a [sau pe-aproape], îşi bagă în venă OTV, Acces direct, Simone Sezuale şi pitici, babe, profesoare, eleve porno. Toată lumea în ziua de azi e porno şi cu asta atrag. Lumea îi ştie, îi dezaprobă, dar cu toate astea nu încetează să-i privească. Până şi fazele alea cu „Nu ştiu d’astea„. Mai vezi un om care atunci când aude „Nu ştiu” să nu se gândească la ” o telecomandă, două„? Nu cred.
Chestiile astea sunt un fel de drog, imediat ce vezi un titlu mai ieşit din comun, gata: tremuri şi imediat te pui pe citit, că sigur e interesant dacă acolo scrie mare: „PULA CALULUI” sau „MÂZGĂ DE CAPRĂ„.
Niciodată n-am să înţeleg DE CE! E cumva o chestie care ţine de subconştient?
Nu vreau să se înţeleagă că am criticat toată chestia asta, nici eu nu sunt o excepţie, doar că mă lipsesc de OTV şi creaturi porno şi nu citesc chiar toate articolele frustraţilor. Totuşi… de ce? E vreo lege care împinge individul să citească tot ce e legat de anumite părţi ale corpului?

Îmi place [8]

Standard

… primăvara şi toamna.
E soare, e cald şi nici nu cauţi cu disperare un loc unde să nu fie frig. N-a observat nimeni că oamenii sunt mai sociabili atunci când le este bine?
Îmi place primăvara… e începutul începutului cu mărtişoare, cu 8 martie, cu căldură, cu ziua mea cu sentimente reîncălzite blah blah blah. Chiar sunt singura care tânjeşte după ore întregi trântită pe o bancă oarecare?
Majoritatea cu care am vorbit mi-au spus că s-au căcat de mult în iarna asta şi că aşteaptă primăvara. Mie de ce mi-ar plăcea un anotimp maro? Vreau primăvară!!!
P.S: Asta mă face să mă gândesc la faza cu:
-Alo, Alo, Alo
-Aţi văzut un cal maro? 😆

Gânduri [17]

Standard

Când oamenii zic: „Ce-mi place blogul tău!„, oare sunt conştienţi de ce efect are asta asupra ta? Pentru mine, faptul că descopăr din ce în ce mai mulţi oameni care mă citesc, înseamnă enorm. Pur şi simplu e unul din motivele pentru care ziua prinde un sens. Mă bucură chestia asta pentru că blogul e o parte din mine, deci ceva important PENTRU MINE. Mă aştept că reacţiile să fie sincere, fie ele pozitive sau negative. Bineînţeles, nu o să fac plecăciuni şi o să pup tălpile şi mâinile cuiva doar pentru că îi place ce scriu. Dar sclipirea din ochii mei când aud că majoritatea are păreri pozitive cu privire la blog nu înseamnă decât bucurie.

Mulţumesc

Mama sau tata?

Standard

[Nu toată postarea e cu diacritice, pentru că îmi face figuri site-ul]

Azi, cum mă foiam bine mersi prin casă încercând să termin cât mai repede cu toate blah blah blah’urile ca să ies mai repede pe uşă, mama mi-a izbit o întrebare care mi-a zdruncinat raţiunea:
Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?
Bineînţeles că pe moment a căzut cerul pe mine, având în vedere că amândoi au întors privirile spre mine, analizându-mi reacţia. Sunt genul de persoană care ţine cont [doar când vrea] de sentimentele celorlalţi, aşa că am răspuns totuşi că mă iubesc pe mine. Uau, câtă modestie.
Acum, lăsând la o parte sarcasmul, chiar îmi pun întrebarea: „Pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata?” De obicei se răspunde cu: „Pe amândoi la fel„, dar am considerat dintotdeauna că răspunsul ăsta se dă numai din bun simţ. Adevărul e că niciodată nu poţi place ceva la fel de mult ca altceva, sau există şi posibilitatea ca eu să mă înşel. Dar la mine aşa e: nu poate să-mi placă ceva la fel de mult ca altceva, deci ori mai mult, ori mai puţin.
Dar daca e asa, atunci intervine dilema asta: Mama sau Tata?
As putea sa pun calitatile si defectele lor in balanta, dar mi-ar lua prea mult timp. Lasand la o parte fazele cu „Amandoi au contribuit la formarea mea”. Mi se pare chiar stupid… pana la urma e o chestie pur fizica: un ovul si un spermatozoid. Cine stie, poate pentru tata n-am fost decat o placere orgasmica si nimic mai mult. Nu trebuie sa alegi dupa criteriul asta.
De exemplu mama e mereu gata cu sfaturile si isi da seama din prima daca sunt agitata sau suparata sau daca se intampla ceva cu mine. Mereu e femeia care are grija sa ma „sponsorizeze” si intotdeauna se ingrijoreaza de situatia mea scolara. Se ingrijoreaza la cel mai mic semn de boala pe care-l am si e gata sa ajunga pana in panzele albe ca eu sa fiu ok. Cu atatea calitati e totusi o femeie cu capul pe umeri, stie atunci cand trebuie sa imi dea dreptate si sa fie de partea mea, si cand sa ma dezaprobe. Cu toate astea uneori e prea exagerata si zice chestii fara sens, chestii obisnuite, care pe mine chiar ma dor. Uneori e prea isterica si tipetele ei ma irita. Maxim am spus!
Tata… poate nu e chiar atat de implicat in viata mea, ca mama, insa stiu ca ajuta foarte mult, intr-un mod pasiv si indirect. Datorita lui… Bineeeeeeeee! O sa recunosc… nu prea se implica deloc in viata de familie. Tot ce face e sa munceasca pentru familie, ceea ce e de apreciat. Nu prea port discutii cu el, pentru ca de multe ori e plecat de acasa, sunt zile in care il vad doar seara, cand vine obosit. In rest, cele mai obisnuite chestii pe care i le spun sunt „Hai da-te! Lasa-ma sa stau la calculator”. Dar tin cont de faptul ca munceste foarte mult. Pai… ori la bal, ori la spital.
Si desi mama e mai implicata, parca nu o pot alege pe ea. Ca pana la urma si tata are rolul sau, chiar daca nu prea il stiu inca. Doar n-o fi doar fabrica, gen: muncit si adus bani acasa. Mi-e foarte greu, deci, sa decid pe care iubesc mai mult. Amandoi au minusuri si plusuri si cu siguranta nu ii iubesc pe amandoi la fel de mult, dar ii iubesc pe amandoi in acelasi timp si sunt foarte importanti pentru mine.
Si totusi… tata are un plus fata de mama. Atunci cand sunt trista si vreau sa fac haz de necaz, ma gandesc la faptul ca am fost candva cel mai rapid spermatozoid si uite-asa am ajuns sa am viata. Ta-dam: +.
Voi pe cine iubiti mai mult, pe mama… sau pe tata?

Amintiri pierdute [E9]

Standard

Îmi iau inima în dinţi şi pornesc spre trotuar. Toată gălăgia mulţimii mă topeşte şi simt cum îmi tremură picioarele, puţin câte puţin. Maşini claxonând, oameni urlând unii la alţii şi grăbindu-se fiecare în direcţii diferite, gata să se calce în picioare. Atâta agitaţie pentru ce? Pentru bani… desigur. Tot timpul e vorba despre bani. Mie îmi pasă foarte puţin.
Merg de-a lungul trotuarului şi nu mă simt nici obosită, nici tristă… de fapt nu am nici un sentiment puternic înăuntrul meu. Tot ce simt e un vid imens înăuntrul meu. Nu ştiu încotro mă îndrept, ştiu doar că trebui să continui să merg. Ajung în dreptul unui parc. Copacii înfloriţi împrăştie în jurul lor un miros specific primăverii. Inspir cu putere şi privesc copilaşii care se joacă în nisip, care se dau în leagăn. Decid să intru. Privesc în jur: părinţi prea plictisiţi ca să se bucure de veselia micuţilor. Doar le zâmbesc fals atunci îşi întorc privirea spre ei. Atenţia mea este atrasă de către o fată care stă cu spatele la mine, jucându-se cu o păpuşă. E singură deşi sunt atâţia copii în parc. Şi eu sunt singură şi poate chiar mai pierdută decât ea, simt nevoia de puţină conversaţie aşa că mă apropii. Stătea pe o piatră rotundă pieptanand cu grijă părul unei păpuşi Sindy foarte vechi. Probabil mi-a simţit prezenţa şi a ridicat privirea spre mine. Avea un chip angelic, părul de un blond auriu şi ochii albaştrii, puri precum cristalul dar atât de misterioşi precum marea. Rochiţa ei de un mov pal şi pielea albă ca laptele intrau într-un contrast frumos.
Eu-Tu nu te joci?
Nu îmi răspunde. Insist:
Eu-Nu vrei să vorbeşti cu mine?
Nu răspunde. Îmi dau seama că acelaşi lucru s-a mai întâmplat şi în salon, în ambulanţă şi chiar în cantină. Nimeni nu mă vedea. Simt nevoia să plâng, dar nu pot şi nici nu m-ar ajuta. Voi afla într-o bună zi DE CE EU păţesc asta? Nu ştiu ce caut, nu ştiu unde mă îndrept, nu ştiu de fapt ce caut aici. Mai privesc o singură dată fetiţa care părea atât de singură şi tristă şi mă îndepărtez. Pare necăjita, n-are rost să o împovărez şi eu cu prezenţa mea, prezentă care şi aşa nu o poate simţi. Fac vreo 10 paşi spre ieşire şi o voce subţire mă strigă:
-Melannie!
Mă întorc speriată şi privesc: era blonduţa cu chip angelic. Mă privea în ochi fără nicio expresie pe faţă.
Eu-Mă vezi?
Fata-Bineînţeles.
E-De unde ştii cum mă cheamă?
F-E o poveste foarte lungă.
E-De ce n-ai vrut să vorbeşti cu mine mai devreme?
F-Face parte din plan.
E-Plan? Ce plan?
F-Oh… nu ştii!
E-Ce să ştiu?
F-E o poveste foarte lungă.
E-Ai mai spus asta. Te rog din suflet, dacă ştii ceva… doar ajută-mă! Uite, parcă trăiesc un coşmar la infinit: ajung în locuri şi mă văd pe mine în perioada copilăriei, în parcuri, în spitale, şi într-o secundă dispare tot. Sunt foarte confuză. Te rog, ajută-mă.
F-N-ar trebui.
E-Dar te rog, eşti singură care mă poate ajuta.
F-E împotrivă regulilor…
Rămân încremenită. Această fată, atât de mică şi atât de simplă, părea a şti atât de multe. Aveam atâta nevoie de ajutorul ei şi nu înţelegeam de ce există atâta mister în toate cuvintele ei. Ce plan? Ce poveste lungă? Ce reguli? Tot ce vroiam eu era să aflu de ce eu… de ce mi se întâmplă mie asta şi mai ales cum aş putea să termin tot acest calvar. În sfârşit lacrimile încep să-mi curgă şiroaie. Încep să mă descarc, dar simt deznădejdea umplându-mi golul din suflet. Se face linişte. Mă uit în jur şi toţi copii care acum puţin timp se jucau, au dispărut. Acelaşi deja-vu prostesc ca întotdeauna de când mă aflu în jocul ăsta, sau în „planul” ăsta. Mă uit cu ochi rugători la fata din faţa mea, ea n-a dispărut.
E-Te rog… te rog să nu pleci şi tu. Poate… poate îmi poţi da măcar un indiciu. Chiar vreau să ştiu.
F-Fir-ar…ştiu că voi plăti pentru asta cândva. Ia-mă de mână.
E-De ce?
F-Pentru că altfel o să dispar şi eu, iar tu n-o să mai aflii nimic. Ia-mă de mână.
O iau de mâna ei cea mică şi aştept, uitându-mă în ochii ei. Într-o secundă parcul dispare, fiind înlocuit de o lumină atât de puternică, de parcă bliţul unui aparat foto m-ar fi orbit. Am mai simţit asta şi înainte, e doar un alt deja-vu. Încerc din răsputeri să ţin ochii deschişi,să nu pierd nici un amănunt, însă mi-e imposibil. Cu un ultim efort o privesc pe blonduţă, dar aceasta pare a nu schiţa nici un gest. Închid ochii şi simt cum o moleşeală îmi trece prin tot corpul. Am murit?

Review

Standard

De obicei când mă plictisesc, îmi recitesc postările. Am început cu luna iunie, am continuat cu iulie şi mai apoi august. Am mai adăugat câteva poze, am mai corectat mici greşeli de exprimare, am mai râs şi am ajuns la concluzia că e destul de ok blogul, din punctul meu de vedere. Desigur, părerile pot fi împărţite. Dar am deja o părere bună despre „casa” mea virtuală, aşa că nu o să schimb nimic.
Am recitit „Jurnalul lui Rebecca” şi mi-am dat seamă de ce a avut atâtea vizualizări. Chiar şi mie mi-a plăcut. Pentru cei care nu ştiu aveţi AICI toate episoadele.
Şi printre altele am dat şi peste o altă poveste, neterminată [Amintiri pierdute]. Mi s-a părut destul de ok şi intenţionez să o termin, poate de data asta cu mai mult succes. So… o să las talentul meu de scriitoare anonimă să curgă şi să vedem ce-o ieşi.

Atunci când …

Standard

Atunci când cel mai mare duşman devine cel mai bun prieten;
Atunci când cel mai bun prieten devine iubit;
Atunci când iubitul devine cel mai bun prieten;
Şi atunci când cel mai bun prieten devine neînţelegător cu tine;
Atunci să te fereşti! Pentru că doare enorm de mult.

Atât.