Arhivele lunare: August 2010

31 august- adică ultima zi de vară

Standard

31 august- adică ultima zi de vară.
(Ora durerii de cap ucigătoare)
M-am trezit târziu: 11:14. La mine deja e o oră târzie. Am încercat să mă târăsc din pat, dar cineva dăduse gravitatea foarte tare şi tot spaţiul părea să se îndepărteze.
Am făcut un duş lung să-mi mai limpezească mintea. Mă simt un pic mai bine acum.
Mi-am citit mailul. Un mesaj de la Anca:

„Bună Winnie, sper că eşti bine. Cum îţi petreci ultima zi de vară?”

Dumnezeule! Asta chiar e ultima zi de vară, iar eu am realizat atât de târziu.

„Dragă Anca,
Nici nu se vede că-i ultima zi din vară. Afară zici că-i toamnă când de fapt e AUGUST! Plouă, e destul de frig, cheful meu se pierde în ceaţă, într-o concluzie: n-am ce să fac în ultima zi de vacanţă. […]”

Dezamăgire mare pentru mine, căci dând timpul înapoi şi derulând filmul de la 1 iunie până pe 31 august, puţine chestii întâmplate m-au făcut să mă simt bine. Deci…nici vara asta n-am trăit-o la maxim. Poate viitoare sau viitoarea după viitoarea sau viitoarea după viitoarea după viitoarea etc. etc. etc.

Anunțuri

Îs fanchii, aşa ni-o zîs Crina! [2]

Standard

Telefonul n-a îndrăznit să apară, nu încă. Am intrat pe uşă, am tras aer în piept, mi-am stăpânit emoţiile, lacrimile şi m-am dus direct în camera mamei. Am găsit-o bine dispusă, îşi făcea unghiile. Am făcut un schimb de replici, am mai discutat şi am ştiut care e momentul perfect pentru a mă confesa. Am oftat adânc şi…i-am zis tot. Privirea ei încremenită m-a şocat, dar nu la fel cum m-a şocat faptul că nici nu a ţipat la mine. Nu s-a obosit decât să-mi spună că n-o să mai am telefon.
Sunt bine…dar ceva-mi zice că nu s-a terminat aici.

De ce eu? [2]

Standard

În timp ce speranţele mele cu privire la telefon erau făcute praf, din geanta mea începe să bâzâie ceva. Primele mele gânduri:

     

  • 1.Ori e o albină.
  •  

     

  • 2.Ori telefonul meu a fost dintotdeauna acolo şi n-am avut ochi să-l văd.
  •  

Din nefericire, nici una nici alta, era telefonul lui T.

-Da?, răspund timid.
-Ai găsit vreo ceva?
-Nu…dar mai presus de asta mă întreb de ce telefonul tău e la mine.
-Ţi l-am dat aseară, ai uitat deja?
-În fine…nu prea am chef de discuţii lungi…
-Hai la mine.  Facem cartofi şi ne uităm la un film.

Acasă la Tom.
Primul sunem pe care l-am auzit după ce am intrat: degetele lui tastând la calculator. Un sunet drăguţ şi familiar; liniştitor ca sunetul ploii pe un pervaz. Intrând în dormitor am căutat un loc unde să mă aşez pe patul care era plin cu aproximativ un zilion de cd-uri şi foi.
Am simţit un flux puternic de expert în ale poker-ului venind spre mine, aşa că am scos un pix din geantă în apărare şi am început să măzgălesc o foaie de pe pat.
Ştiam că o să-mi ţină morală cu privire la telefon, cum că ar fi trebuit să am grijă de el, să-l ţin în geantă şi altele…dar spre mirarea mea:  N-A FĂCUT-O!
Cred că inimioarele din cartofi m-au eliberat de…tot. Am mintea clară. Am redobândit perspectiva. Nu mă mai interesează nimic din cele întâmplate. O să…le zic alor mei totul şi sper să mai trăiesc după.

De ce eu? [1]

Standard

Câteodată sunt lumi ascunse în alte lumi. Columb, Magelan, Cook au petrecut ani întregi în corăbii de lemn împuţite ca să descopere continente necunoscute. Mie mi-a luat vreo 10-15 minute cu autobuzul din Cartier până la Rugină.
Nu realizasem câtă lume are treabă atât de devreme [12-13] până când nu am văzut îmbulzeala din autobuz. Femei de vârstă mijlocie pălăvrăgeau despre job-urile lor mizerabile, subliniind fiecare idee prin zgâlţâituri ale pungilor de plastic din mâini. Când am ajuns la Rugină, autobuzul era plin până la refuz. Cei dintre noi care se dădeau jos au fost propulsaţi afară din autobuz prin uşile din spate, ca seminţele dintr-o lămâie stoarsă.
În sfârşit jos. Dintr-o data simt o durere de cap incredibilă,ameţesc, ceva tipic mie având în vedere că am lipsă de calciu. Parcă fiecare zgomot se accentuează, aud totul atât de fin şi de clar. Oameni certându-se şi râzând, ţipând de pe o parte şi cealaltă a străzii, maşinile claxonând, clopoţei la gâtul unui câine şi muzica din telefoanele persoanelor care treceau, astfel încât să mă opresc pentru o clipă şi să-mi revin.
Am mai dat o tură prin teatru în speranţa că poate o să găsesc măcar o urmă de telefon, măcar o bucată de plastic sau…”o felie”. Dar nimic.

Azi…e ziua mea?!

Standard

Azi e…Sfântul Alexandru. Am aflat acum 5 minute. Reacţia?
„WTF?! E ziua mea azi?”, pentru că mă mai cheamă şi Alexandra.
N-ar trebui să mă simt prost din cauză că nu ştiu când e ziua mea de nume, corect? Pentru că după o scurtă conversaţie, mi-am dat seama că sunt persoane care nu ştiau că există această `sărbătoare`. Biiiine. Nu mai lungesc vorba, toţi Alexandrii şi toate Alexandrele să se alinieze în partea dreaptă.

LA MULŢI ANI!

Bine, acum puteţi să spargeţi rândul .

Eu, de ziua mea…îmi doresc să-mi aducă cineva telefonul înapoi. Sau să apară din senin: „Ţi-am găsit telefonul”. Iar eu cu o faţă bleagă şi cu ochii trişti să-i zic: „E al meu, l-am pierdut ieri…mi-l dai sau trebuie să învăţ wrestling?”.

Îs fanchii, aşa ni-o zîs Crina! [1]

Standard

Titlul nu are nici o legătură cu postarea. Mi-am pierdut jaful de DIGI mobil! După ce că la început a avut display-ul spart, astfel încât nu vedeam nimic [vezi AICI ]. Iată că acum, pe cel nou primit [vezi AICI ] a trebuit să-l pierd. L-am căutat juma’ de zi chiar şi prin locurile unde n-am stat, am întrebat lumea dacă n-a găsit un telefon, am făcut constituirea scenelor în care mă zbenguiam / prosteam astfel încât să-mi dau seama cum ar fi putut cădea din buzunar [parcă de-a dracu nu l-am pus in geantă]. Nimic, nimic şi iar nimic! Căcat. Acum cel mai greu e să le zic alor mei că l-am pierdut, astfel încât să-mi închidă contul de la RDS să nu mă trezesc cu o factură de 30 de km.
Ar fi o soluţie să mă sinucid, căci există atâtea metode…dar asta nu i-ar scuti pe ai mei de plata facturii şi ar mai fi şi nevoiţi să dea bani pentru înmormântare. Apoi toată treaba se complică: multe rude, pomană, colivă, lacrimi, bârfe etc.etc.etc. Shit! Cum să le zic?

„Ştiţi, mi-am pierdut telefonul. Înainte să ziceţi ceva, sau mai vine spus: înainte să ţipaţi la mine şi să-mi interziceţi totul până când voi avea bani să-mi cumpăr singură un telefon, vă rog să mă înţelegeţi.”

Nu. Sigur nu asta-i soluţia…Cred că…o să mai aştept o zi, o singură zi. O să-l caut şi dacă nu-l găsesc…mă confesez. God! De ce eu? De ce eu, mereu?
La un moment dat am făcut o postare în care ziceam că principala mea [ne]calitate e că pierd totul [vezi AICI ], doar că…telefonul sigur n-o să apară, nici măcar atunci când mă aştept mai puţin.

Un sfat…careva?

Azi fac pe artista

Standard

Azi a plouat. În sfârşit, a plouat. Chiar aşteptam asta. E duminică…Ai mei sunt plecaţi, mama la servici şi tata are nişte treabă, ca de obicei. Casă goală şi deprimată. Uitându-mă pe geam pot să văd frunze veştede şi ude pe trotuar, copacii încep să se dezgolească încet încet şi-mi dau seama că vine toamna. Totul începe să moară.

M-am decis să mă duc în Copou. Mi-am luat nişte foi, nişte creioane şi am ieşit pe uşă. De mult n-am mai desenat, de mult n-am mai făcut schiţe. Îmi era dor.

Parţial înnorat, parţial răcoros, lumina rece face să strălucească picăturile de apă.  Decid să mă aşez pe o bancă. Cam la 5 metri în faţa mea era o cioară. Mereu am crezut că-i ceva în legătură cu ciorile. Mereu am considerat că pot ajunge pe lumea cealaltă trimiţând informaţii celor morţi. Ochii ni s-au întâlnit. Chestii de astea n-ar trebui să se întâmple cu o pasăre, dar s-a întâmplat. Avea ochi atât de negri, străvechi, inumani, parcă ştia ceva ce eu nu ştiu încă.

Am decis să scot o foaie A4 şi să o desenez. În timp ce analizam pasărea un tip vine spre mine şi se uită la desenul meu:

-Ai greşit aripile şi ciocul.

Nu ţi-am cerut nici o părere.

-Capul e ok.

-Mă bucur că eşti de acord. Dispari.

-George, a spus întinzând mâna.

L-am etichetat drept un tip căruia îi plac discuţiile interesante dar care nu are o tactică atât de bună de agăţat.  Poţi să vezi genul ăsta de tipi: joacă fotbal, stau şi ascultă discuţiile obsecene despre majorete, dar li se pune pata pe tipa tocilară şi neînsemnată.Am dat mână cu el.

-Încântată George. Acum dispari.

-Un artisit adevărat trebuie să accepte critica, a spus.

-Nu sunt un artisit, şi cu mai puţin unul adevărat. Nu am mai desenat de o mulţime de timp şi-mi era dor să fac asta.

-De ce nu faci un curs de pictură sau desen?

Am făcut o Faţă Depreciativă -rece, distantă, superioară- ştiu ca e bună pentru că am exersat-o în oglindă. Am încercat-o pe el. A râs.

După o discuţie de aproximativ 30 de minute îi sună telefonul, e nevoit să plece.

-Eu…trebuie să plec. Dar tu încă nu mi-ai spus cum te cheamă.

-Aşa-i, nu ţi-am spus.

-Deci?

-Mă cheamă…Anonimus.

-Încântat Anonimus. Eu trebuie să plec, poate…ne mai vedem.

-Poate nu.

Tipul s-a îndepărtat încet, încet iar eu am rămas singură pe bancă. Vreau să-mi continui desenul dar constat că pasărea şi-a luat zborul. Decid să mă întorc acasă.

Casa încă e goală şi pustie. Mă simt mult mai bine în scaunul meu de birou decât pe banca aia rece, în schimb acum nu mai desenez. Poate cu altă ocazie.