Arhivele lunare: Iulie 2010

.

Standard

E posibil sa imi iau o pauza fara voia mea din cauza unor probleme cu netul. Asa ca s-ar putea sa lipsesc un timp. Numai bine! Sa aveti grija de voi!

Anunțuri

Şotron de păreri

Standard


-Te-ai schimbat! Nu mai eşti la fel!


Normal că m-am schimbat. Lumea se schimbă şi întregul univers la fel. Cu cât creştem mai mult cu atât ne schimbăm caracterul. Să nu îmi spuneţi mie, nici măcar să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi că m-am schimbat. Am fost obligată de împrejurări, când eşti copiat cuvânt şi silabă, gest şi comportament eşti nevoit să te schimbi poate din nevoia de originalitate [pentru că sunt dependentă de gesturi proprii]. Poate că tocmai faptul că eraţi diferiţi mă atrăgea şi vă vroiam ca prieteni, poate că timiditatea voastră mă făcea să vă vreau prin preajmă. O dată cu timpul v-aţi schimbat enorm începând puţin câte puţin să copiaţi câte ceva de la fiecare persoană pe care o întâlniţi, iar rezultatul…e unul despre care nici nu mai pot fi sigură că e cel dorit.
Nu poţi da pur şi simplu „copy – paste” pe caracterul cuiva. Crede-mă! Nu te reprezintă.
Eşti un nimic cu suflet dacă ajungi să te schimbi total într-un timp atât de scurt.
Eu su…sunt eu. De ce ar vrea cineva să fie ca mine? Crede-mă, nu-ţi doreşti! Timpul nu
se poate da înapoi dar îmi pot aduce aminte cu drag de clipele când eraţi VOI şi nu combinaţii patetice formate din asocieri nepotrivite.

Poveste de viaţă

Standard

Roberta este o femeie de 35 de ani cu sănătoase origini irlandeze. Lucrează ca redactor şef la o companie care o respectă şi o recunoaşte ca fiind cel mai bun angajat. Este o femeie frumoasă, puternică, inteligentă, iubitoare, sufletista şi multe alte calităţi ale unei soţii perfecte. Îşi iubeşte mama mai mult ca orice, mai ales de când tatăl ei a murit pe când avea 15 ani într-un subit accident de maşină, şi de aceea a decis să îşi ajute mama oricând cu ce poate.
Roberta s-a căsătorit cu Edward  în urmă cu 7 ani şi acum locuiesc într-o vilă dintr-un minunat cartier rezidenţial. Din nefericire m
ama Robertei s-a îmbolnăvit de cancer şi are nevoie de supraveghere aşa că după lungi discuţii, Roberta l-a convins pe Edward că este necesar ca mama ei să locuiască împreună cu ea.
Totul a decurs minunat un timp: un an, doi ani, 3 ani. Familia părea fericită şi împlinită. În fiecare seară de vară  ieşeau în curte, discutau, era o atmosferă lejeră. Totul părea perfect. Dar pentru Edward mama Rob
ertei nu era decât o piedică, nu o vroia prin preajmă. Considera că a muncit foarte mulţi ani pentru a ridica aceea vilă tocmai pentru a fi fericit alături de soţia sa şi credea că socra lui era o piedică în calea împlinirii sale morale.
Edward decide că vrea să scape de mama Robertei, dar cum?
O discuţie telefonică:
Edward-Alo!
Michael [un prieten de-al lui Edward]: Bună Ed. ce faci?

E-Uite…pe acasă.
M-Te văd cam abătut…
E-Da frate…uite am nişte probleme, oarecum.
M-Adică? Zi-mi! Poate te pot ajuta cu ceva…

E-Păi mă cam enervează soacra’mea…
M-De ce? E cicălitoare? E…
E-Nu frate…da’ mă enervează s-o am prin preajmă…înţelegi tu!
M-Nu ziceai ca baba-i bolnavă de cancer?
E-Da…e!
M-Mai aşteaptă frăţică şi tu câţiva ani şi poate crapă baba…
E-Nu înţelegi că nu o mai vreau nici o clipă?

M-Atunci…omoaro? [spune Michael râzând]
La capătul firului însă parcă se aprinde un beculeţ, şi tăcerea lui Edward îl lasă pe Michael uimit.
M-Frăţie…era o glumă!
E-Nu! Ai dreptate. O să mă ajuţi!
M-vrei să omor o babă?
E-Ajută-mă coaie, nu-i mare lucru: uite cum facem, bab
a nici nu-şi va da seama.
Şi Edward începe să-i povestească planul său lui Michael. Zis şi făcut vine şi ziua cu pricina.
Era luni şi mama Robertei trebuia să ajungă la spital pentru consultaţia lunară iar cel care trebuia să o ducă era Edward, pentru ca Roberta avea ceva important de făcut la job.
E-să ştiţi că nu o să vă pot duce astazi!
Mama Robertei- Dar de ce? Nu pot merge p
e jos…e prea departe…dar o să iau un autobuz.
E-Nu! mai bine o să vorbesc eu cu un prieten de-al meu Michael, şi el o să vă ducă!
M.R.-Dar nu vreau să deranjez, nu vreau să fiu o po
vară pentru nimeni.
E-Nu e nici un deranj. Aşteptaţi.

Edward îl sună pe Michael iar acesta vine să o ia pe femeie, însă schimbă drumul zicând că o să o ia pe scurtătură. Între timp, poartă şi o conversaţie iar femeia nu mai este atentă la drum. Ajung într-un final la o şosea iar viteza maxina cu care trebuia să circule era 30 km/h deoarece pe marginea şoselei era o prăpastie foarte adâncă
. În schimb M. mergea cu 70 km/h pe marginea prăpastiei.
M.R.-Băiete, baiete…ce vrei să faci?
M-Ce vreau să fac?
M.R.-Inceri să mă omori?

Bărbatul era sub o doză de adrenalină dar şi de frică în acelaşi timp. Încetineşte şi opreşte pe dreaptă în timp ce îi povesteşte femeii despre planul cu pricină.
M.R.-Deci asa…uite, eu niciodată nu am vrut să fiu o povară, niciodată! Pentru nimeni…uite cum facem, eu o să mă întind aici pe marginea prăpastiei, şi o să stau liniştită, iar tu o să treci cu maşina peste mine. E mai simplu aşa şi nu e riscant pentru tine.
Michael acceptă şi se duce în maşină iar femeia se întinde liniştită pe jos aşteptându-şi moartea. Aşteaptă aproximativ 15 minute timp în care se gândeşte la momente din viaţa ei, bune şi rele. Dar se miră de faptul ca M. nu mai vine cu maşina, îi trece prin minte că poate se răzgândise aşa că se duce la maşină.
Se apropie de maşină şi rămâne mută de uimire când îl vede pe Michael fără viaţă, stând cu capul pe volan plin de sânge. Oare ce se întâmplase?

Viaţa trebuie preţuită orice ar fi, fie că eşti sănătos tun sau ai vreo boală incurabilă, viaţa trebuie trăită la maxim pentru că într-un final îşi are sfârşitul.

Şi plouă, plouă, plouă…

Standard

Ploaia m-a calmat şi m-a liniştit cu răcoarea şi sinceritatea debordantă de care dă dovadă. S-a dezlănţuit în inima mea un vârtej de sentimente parcă ascunse de masca plină de indiferenţă pe care o port. Vreau să par rece şi de gheaţă dar uneori sentimentele şi trăirile interioare sunt mult mai puternice decât voinţa şi atunci topeşte totul, topeşte total şi pur acest caracter fals.
După o noapte nedormită pot să zic clar că m-am mai descărcat de tot ce mă apasă, dar oricum vor fi acolo: în mintea şi sufletul meu…pentru mult timp.
Ploaia e de vină…cred!

P.S: Nu ştiu cât o să pot posta deoarece netul îşi cam bate joc de mine. Baftă!

Fericirea de dimineaţă

Standard

Am un şotron de vise, o cisternă de bucurie, un camion de singurătate, o sticlă de lacrimi, o ladă de zâmbete, un buzunar de mister, o cutie de speranţă şi mii de idei strânse într-un pumn.
Nu mă pot opri, nu mă pot opri pur şi simplu. Azi mă simt energică
şi umplută cu zambete!

  • vreau să sar în propria-mi disperare şi să-i zic :

-Alo! Azi plec departe!!!

  • -vreau să râd de destin
  • -vreau să ţip de bucurie
  • -vreau să înot într-o mare de zâmbete

Şi ştiu că pot face tot ce-mi doresc! Azi sunt al naibii de fericită fără motive. Îmi cântă sufletul, îmi joacă mintea, îmi dansează inima, venele bat la tobă, ficatul râde, plămânii zâmbesc, în 2 cuvinte:
SUNT FERICITĂ! [ciudat e că fără motiv].
Fericirea asta probabil se datorează şi din cauza vremii care e la fel ca u
n burete îmbibat cu apă care aşteaptă stors, dar ştiţi ce? n-o să-l storc tocmai eu!!!
Haide! Haide! Bucuraţi-vă de bucuria mea!

Sunt pesimistă…

Standard

E mai rău să fii optimist şi să îţi dai seama că ai greşit decât să fii pesimist şi să se adeverească faptul că ai avut dreptate.

Sunt genul de persoană care la început se bucură pentru nişte chestii, dar peste puţin timp trebuie să găsească nişte motive pentru care să se îngrijoreze sau să-şi bată capul. Văd mai mult partea goală a paharului…şi recunosc, sunt extrem de pesimistă! De fiecare data când ceva bun e pe cale să mi se întâmple, trebuie să mă gândesc mereu şi mereu la consecinţe sau la ce ar putea merge rău. Sunt conştientă că e posibil să-i innebunesc pe ceilalţi cu teoriile mele, de aceea uneori mă abţin din a-mi face publică părerea. Sunt pesimistă dar consider că e mult mai bine aşa decât să fiu optimistă şi să cred că totul merge ca pe roate când de fapt totul e un perfect scenariu ce se petrece doar în mintea mea.

Cât de optimişti sunteţi voi?

Dacă mor, vă las moştenire blogul

Standard

Dacă o să am un accident sau un atac de cord? Dacă o să aflu că am o boală de care nici nu ştiam iar mâine o să mor? Dacă din greşeală un glonţ o să-mi ajungă în cap [am auzit că îţi explodează cutia craniană nu e ca în filme un singur cerculeţ în cap]? Dacă un psihopat o să înfingă înfigă cuţitul în mine pe stradă?
Dacă o să se întâmple vreunul din lucrurile astea vreau ca cei apropiaţi să scrie în continuare pe blog, cel puţin despre moartea mea!!! Aşa că las parola scrisă pe dulap, sub posterul cu Robert Pattinson& Kristen Stewart…[vă rog să nu uitaţi de blog nici după moartea mea]. Între timp poate-mi mişc şi eu hoitul ca să scriu un testament.