Vis cu vampiri [2]

Standard

O să vă povestesc alt vis de-al meu, evident, tot cu vampiri. Se pare că de când mă uit la TVD şi Blood Ties sunt menită să am doar vise cu vampiri. Nu e atât de complex cum a fost primul, dar la fel de dinamic şi fascinant.

A început totul în forţă, astfel încât a trebuit să mă dezmeticesc de-a lungul visului şi să-mi dau seama despre ce e vorba. Eram într-un fel de grădină cu iarbă scurtă şi galbenă. O mulţime de oameni, cunoscuţi sau nu prea, formaseră un cerc în jurul unei gropi din piatră în care se aflau nişte scări. Lângă acea groapă era un om bătrân, cu părul cărunt şi barba albă. Era îmbrăcat precum apostolii din icoanele pe care le vedem la biserică şi stătea pe un scaun mic, din lemn.
Oamenii se duceau pe rând la acea groapă şi se aşezau cu picioarele pe prima scară. Acel bătrân rostea ca pentru sine nişte incantaţii în latină şi dintr-o dată scările masive din piatră se transformau într-un fel de chestie gelatinoasă, fie albastră fie roşie, şi oamenii care stăteau pe scări erau absorbiţi înăuntru. Abia mai târziu am aflat că oamenii urmau să se ducă în Rai [albastru] sau în Iad [roşu].
La un moment dat au urmat mulţi cunoscuţi de-ai mei. Îmi aduc aminte că mă apucase un plâns amar când vedeam că fiecare dintre ei urmau să ajungă în Iad. Cu inima cât un purice m-am dus de bună voie la acele scări, lăsându-le puţin răgaz celor rămăşi. Vedeam cum scările reci şi masive se transformă în gelatină roşie şi cum mă absoarbe puţin câte puţin. Ultimele lucruri pe care mi le amintesc sunt ochii blânzi şi umezi ai bătrânului şi mulţimea dezamăgită din jurul meu. Eram conştientă că mă scufund din ce în ce mai mult în abis. M-am mirat pentru că a fost o viziune atât de simplă a Iadului: singurătatea. Era o beznă absolută, puteam destinge doar câteva umbre gri. Ştiam că toţi cunoscuţii sunt acolo, toţi prietenii şi amicii mei, aşa că am pornit în căutarea lor în acel întuneric. Spre surprinderea mea i-am găsit pe toţi, stând ghemuiţi cu genuncii la bărbie. Niciunul dintre ei nu mai era conştient de locul în care se află, cine sunt ei sau dacă mai trăiesc. Tot acel întuneric te absorbea cu totul, umplându-ţi sufletul de singurătate. Era locul în care te puteai cufunda în gânduri cu foarte mare uşurinţă, uitând de fiinţa ta. În tot acel întuneric profund i-am luat pe rând de mână pe toţi acei cunoscuţi trişti şi îngânduraţi şi am început să discut cu ei, astfel, zilnic, readucandu-le aminte cine sunt ei şi ce s-a întâmplat.
Într-una din zile trebuia să venim iar pe Pământ, cei din Iad şi cei din Rai, să vedem dacă acel bătrân se răzgândise în privinţa anumitor persoane. Acelaşi cerc imens de oameni, aceeaşi străini şi aceeaşi cunoscuţi, aceleaşi scări masive şi aceeaşi oameni disperaţi ajungând în Iad. O singură schimbare a fost faptul că bătrânul i-a zis ironic uneia dintre fete: “Tu meriţi un tricou în loc de maieu, în Iad.” Şi astfel, cei din Rai s-au întors în Rai şi cei din Iad s-au întors în Iad. Până atunci existau anumite scări ce ne permiteau să urcăm pe Pământ de câte ori vroiam. Acum, acele scări apăreau doar la amurg, ceea ce înseamnă că venirea nopţii e aproape. Doar atunci eram liberi să părăsim Iadul, acea beznă pe care nu o puteam desluşi, şi să venim pe Pământ. În schimb, trebuia să ne întoarcem înainte de răsărit, căci lumina soarelui ne putea distruge definitiv.
După mult timp, când în sfârşit se lăsase noaptea, ieşisem din abis pe Pământ. Mă întâlnisem cu câţiva din Rai şi mă miram că ei pot umbla noaptea. Credeam că e un fel de regulă: cei din Rai vor veni pe Pământ ziua iar cei din Iad, noaptea. Însă ei erau liberi să coboare pe Pământ ori de câte ori doreau, doar dacă nu se iscau anumite complicaţii între cei din Rai şi cei din Iad. Le-am cerut câteva detalii, vroiam să ştiu cu exactitate cum este Raiul. Un sentiment de invidie îmi cuprinse sufletul, o senzaţie noua. Tot acel întuneric profund nu îmi adusese în suflet decât ură.
Din spatele nostru un alt călător din Rai se îndreptă spre mine dându-mi un anunţ destul de important. Acesta îmi spuse că noi, cei din Iad, suferim o serie de transformări, astfel încât în foarte puţin timp vom deveni cele mai întunecate creaturi ai Iadului, şi anume: vampiri. Gândul acesta mă cutremură, dar în acelaşi timp mă liniştea: două senzaţii total diferite formau o avalanşă interioară. Cel mai ciudat e că simţea transformarea, căci un soi de putere nemaiîntâlnită de mine până atunci îmi invada trupul. Gândul că m-aş putea răzbuna pe toţi oamenii vii care m-au rănit cândva îmi stârnise un zâmbet în colţul gurii. Şi în timp ce-mi juram că mă voi răzbuna pe toţi, telefonul suna. Şi nu, nu aveam un telefon în buzunar, suna telefonul fix. Da… m-am trezit şi de data asta, înainte să văd cât de sadică şi diabolică aş fi fost drept vampir. Nu-i nimic, poate data viitoare.

About these ads

3 responses »

  1. Pingback: Filozofia chineză: Viata este un mare vis

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s